Se pare că au trecut repede doi ani de la repatriere, şi după tot felul de nemulţumiri şi experienţe, câteva cuprinse în articolele de mai jos, unii prieteni şi cunoştinţe mă întreabă (la fel cum m-am întrebat şi eu în articolul „Decizia de repatriere” scris în urmă cu doi ani) dacă totuşi decizia de repatriere a fost bună sau nu.
Deşi în cei doi ani s-au întâmplat lucruri mai mult sau mai puţin plăcute, totuşi avantajele de a fi acasă primează în faţa celorlalte dezavantaje. Motivele de a trăi într-un loc sau altul sunt multiple şi diferite pentru fiecare individ sau familie în parte, aşadar probabil nu are sens să detaliez motivele mele personale de a trăi în România. Dar pe scurt este vorba de a trăi aproape de familie, rude şi prieteni, grădiniţa şi şcoala clasică a copiilor (în locul celor din străinătate), casa de la ţară într-un sat de munte şi deconectarea de oraş pe care aceasta ţi-o oferă , etc. Alte aspecte ale vieţii sociale s-au schimbat de mult în România, şi chiar dacă am întâlnit multe persoane care încă nu ştiu asta, este foarte posibil să trăieşti în România având de-a face foarte puţin cu instituţiile statului, funcţionari, cozi, plăţi la ghişee, etc.
Profesional, chiar dacă mediul de lucru e mai avansat în occident după cum am detaliat în alte articole, iar în România am avut experienţe nu tocmai plăcute cu locurile de muncă, totuşi consider că valoarea şi experienţa pe care o pot aduce unei companii care activează în România este mai importantă decât valoarea şi experienţa pe care o pot aduce unei companii lucrând în străinătate. Deşi în firmele occidentale se practică foarte mult “atragerea” de angajaţi de la firmele mari la firmele mici tocmai pentru importul de experienţă şi credibilizarea companiilor mici, în România managerii şi patronii români (de obicei cei fără experienţă occidentală) sunt speriaţi când pentru un post liber aplică un specialist mai experimentat decât ei, şi mai degrabă preferă să rămână cu modul lor de lucru şi de gândire arhaice decât să rişte angajarea cuiva care ar aduce un plus de valoare companiei.
Astfel, după ce am fost angajat la o companie finlandeză care „m-a adus” în România şi care din păcate a închis activitatea locală după şapte luni, apoi la o alta cu patron român care m-a înşelat la semnarea diferitelor contracte de colaborare şi apoi m-a îndepărtat abuziv după zece luni de activitate cu o notificare de doar trei zile (divergenţele explicate în articolele anterioare), şi după încercarea mai mult sau mai puţin profitabilă de a lucra ca independent, am senzaţia că în sfârşit am găsit o companie occidentală extrem de interesantă care activează în România (Cluj-Napoca) şi unde se pare că se poate şi altfel, respectiv există până la urmă şi în România medii de lucru occidentale, atitudine occidentală a managerilor şi contracte de muncă standard (fără combinaţii de contracte gen PFA), precum şi respectul angajaţilor în stil occidental. Din păcate încă există prea puţine astfel de companii, dar totuşi e suficient să existe una singură, ca să oblige cu timpul şi altele să devină la fel de competitive pentru a atrage specialiştii de care au nevoie. Interesant este faptul că nu toate corporaţiile occidentale cu birouri în România au o astfel de atitudine, ci doar cele care sunt conduse de manageri care au lucrat efectiv în străinătate. Celelalte păstrează încă mentalitatea patronului român.
Una peste alta, această decizie de repatriere a fost în cazul meu una corectă, deşi nu lipsită de peripeţii de tot felul, dar cel puţin viaţa nu mai este atât de plictisitoare ca în occident, unde totul este sau pare aproape perfect şi unde pare că nu mai este nimic esenţial de rezolvat în viaţa de zi cu zi. Cu privire la şocul cultural, cred că mă îndrept către faza a treia, cel de ajustare la noua cultură, deşi voi încerca în continuare să critic şi să comentez tot ceea ce ar trebui să fie altfel în România, precum şi ceea ce este bun sau excelent în comparaţie cu occidentul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu