Despre moda contractelor PFA

În Finlanda am lucrat la o singură companie timp de 8 ani. În România, în mai puţin de 2 ani, am ajuns la al 3-lea loc de muncă (sau ocupaţie). Primul loc de muncă a fost la o companie finlandeză şi toată relaţia cu această firmă a fost una absolut profesională. Tot salariul pe cartea de muncă şi relaţiile de muncă în stil occidental. Nimic de reproşat. Chiar şi încheierea colaborării a fost una profesională (nu am fost îndepărtat din firmă în primele 3 zile de preaviz…). Dar a venit criza şi a trebuit să caut alt loc de muncă. La o firmă cu patron român. Şi cu manageri de tipul yes-men... Şi cu aceleaşi chestii care se întâmplă mai peste tot în România… Şi unde credeau că “merge şi aşa”, adică nu contează că una am negociat (mi s-a promis) şi alta s-a întâmplat (după 8 ani în Finlanda – unde singurii oameni mai puţin oneşti sunt dealerii de maşini - eşti tentat să dai încredere oamenilor şi în ceea ce-ţi spun). Şi cu metoda originală românească de a fi angajat la aceeaşi companie cu două tipuri de contracte, cartea de muncă şi PFA.
Şocul de trecere de la o companie multinaţională la una românească a fost total. Diferenţa este enormă, nici nu se poate explica în cuvinte. Desigur că nu e vorba de faptul că multinaţionalele ar fi mai bune, fiecare tip de companie, mare sau mică, are avantajele şi dezavantajele sale pentru angajaţi, iar angajaţii (care sunt pur şi simplu o marfă pentru orice companie) sunt (sau ar trebui să fie) liberi să aleagă cui se vând şi pe ce preţ. Dar mai multe despre aceste diferenţe voi scrie într-o postare viitoare.

Metoda carte de muncă şi PFA la acelaşi angajat nu se practică în companiile multinaţionale unde există un respect real pentru angajat. Chiar dacă metoda e oarecum legală asta nu înseamnă că e şi corectă. De fapt chiar este o mare prostie că fiscul permite aşa ceva, ca să fiu mai direct. Şi în plus e şi concurenţa neloială între companiile care o practică (cele româneşti) şi cele care nu o practică – şi care totuşi sunt profitabile. Prin presă se mai vorbeşte în favoarea acestor contracte despre criza financiară şi fiscalitatea mai avantajoasă pentru firme (patroni). Dar nu se spune care sunt dezavantajele pentru angajat. Şi desigur că majoritatea angajaţilor sau nu se străduiesc să afle aceste dezavantaje, sau nu au alternativă. Personal foarte târziu, după ce am acceptat acest tip de convenţie, am realizat cât voi pierde la pensie. Şi asta deoarece calculul pensiei peste 20-30 de ani e o treabă destul de complicată, fiind totuşi dificil de estimat ce se mai întâmplă până atunci şi care va fi valoarea punctului de pensie la acea dată.

Mai trebuie menţionat în plus că şi băncile s-au gândit să profite de pe urma acestei mode, la urma urmei fiecare trebuie să-şi ia partea. Şi au inventat tipul de cont curent PFA, ca persoană juridică, ceea ce e oarecum ilegal. Adică banca te consideră persoană juridică, deşi tu ca PFA eşti persoană fizică. Şi ai avea tot dreptul să foloseşti contul curent personal. Nici o prevedere legală nu te obligă să foloseşti contul de tip PFA inventat de bănci pentru activitatea PFA, şi în plus să plăteşti şi comisioanele mai mari pentru persoane juridice (practic o hoţie). Şi ca şi cum asta n-ar fi de ajuns, unele firme te obligă practic să foloseşti doar una sau două bănci pentru plata salariului şi a PFA-ului. Adică nu ai dreptul să-ţi alegi ce bancă vrei (care are comisioane mai mici şi oferă dobânzi mai mari pe contul curent), trebuie să o foloseşti pe cea cu care firma a negociat comisioanele în avantajul ei şi nu al angajatului.

Dar să vedem cine câştigă şi cine pierde la contractele de tip carte de muncă plus PFA la aceeaşi firmă, pentru diferite salarii (ipotetice, desigur) începând de la salariul minim de 284 euro (la cursul de 4.22 ron) la 2000 euro. La calculele de mai jos, am luat în considerare următoarele date:

- Impozitul şi CASS pentru PFA, media lunară aproximativă: 60 euro

- Salariul mediu în 2009: 400 euro

- Salariul mediu în 2020 conform agenţiei naţionale de statistică: 810 euro

- Punctul de pensie în 2020, 50% din salariul mediu: 400 euro

- Pensia lunară în 2020 = [ ( salariul brut/salariul mediu ) / nr. de ani lucraţi la ieşirea la pensie, ex. 40 ani în 2020 ] * punctul de pensie în 2020.

- Ani de pensie: 20 cel puţin, foarte posibil pentru majoritatea angajaţilor oricât de pesimişti şi neinteresaţi ar fi


Calculele pot să difere desigur pentru diferite situaţii particulare şi vechimea actuală în muncă, dar principiile şi concluzia generală rămân aceleaşi. Concluzia acestor calcule este cât se poate de evidentă şi interesantă. Suma pe care o câştigă angajatorul (patronul) într-un an prin acest artificiu este aproape egală cu suma pe care o va pierde (o cedează) angajatul la pensie, sumă distribuită în 20 de ani de pensie. Şi asta în fiecare an de muncă la acea firmă!

Pe lângă aceste contracte mixte mai există desigur şi contracte de tipul doar PFA fără carte de muncă. Dar chiar şi aceste contracte, deşi legale, sunt incorecte. Practic clauzele de colaborare sunt aceleaşi ca şi pentru un angajat. Un PFA veritabil nu ar trebui să fie restricţionat să colaboreze cu o singură firmă (deşi o anumită firmă poate fi client principal), să aibă venitul net fix şi toate taxele plătite de firmă. Un PFA veritabil (total independent) ar negocia venitul lunar brut şi ar decide singur ce sistem de impozitare foloseşte, ce cheltuieli are, cât plăteşte la pensie, etc. Altfel, un astfel de PFA nu este decât un simplu angajat fără carte de muncă. Şi în acest caz, calculele de mai sus sunt similare, diferenţa fiind că venitul lunar considerat pentru calculul pensiei (contractul obligatoriu cu casa de pensii) poate fi minim un sfert din salariul mediu adică e posibil ca pierderea la pensie să fie chiar mai mare.

Cum se plătesc salariile în Finlanda? Desigur că sunt de neconceput astfel de artificii în defavoarea angajatului. Salariile sunt înregistrate integral, fie prin contract de muncă fie contract de colaborare cu independenţi (self-employed). Cine colaborează ca independent, de obicei e un expert în domeniu şi câştigă dublu-triplu faţă de un angajat (ex. 5000 euro/luna brut un angajat cu experienţă în IT vs. 10000-15000 euro/luna brut un independent similar). În plus nu e nimeni forţat să folosească o bancă sau alta impusă de angajator. Cu alte cuvinte, în timp ce în România angajatul trebuie să fie un yes-men pentru orice-i cere angajatorul, în Finlanda este practic imposibil ca un angajat/colaborator să fie tratat incorect, sau şi mai mult, să fie concediat pentru că are o părere diferită de ce-a a şefului, indiferent cine este angajatorul şi ce putere financiară are. Şi atunci care ar fi totuşi soluţiile împotriva acestor tipuri de contracte şi condiţii impuse unilateral de către angajatori, şi a căror frază preferată este "dacă nu-ţi convine, nu semna"? Din partea angajaţilor desigur că nici o formă de protest oficială nu e posibilă, singura soluţie fiind să semneze doar cu acei angajatori (şi sunt din ce în ce mai mulţi) care sunt împotriva acestor tipuri de practici incorecte...